Dan C. Mihăilescu

Eul nărăvaş în coregrafii năvalnice

După inerentele ezitări iniţiale (justificate, ca de obicei, de stânjeneala senzaţiei de contre-emploi şi inadecvare pe care mi le creează diletantismul meu, tot mai înverşunat, observ, în cele picturale), am cedat la iuţeală în faţa provocării de-a scrie despre somptuos învăpăiata lume imaginară din tablourile Doinei Botez.
De ce ? Nu mi-e ruşine s-o spun neted : graţie percutantei emoţii retrăite la vederea copertelor realizate de domnia sa pentru Degeţica lui Andersen în 1984, ca şi la Heidi, fetiţa munţilor, pe care ţin minte şi azi cât le-am savurat împreună cu fiica noastră, apoi la Întâmplări din grădina mea şi Întâmplări de pe strada mea, cărţile (oare numai pentru copii ?) ale Anei Blandiana cu aşa un destin paradoxal. Am reparcurs mental într-o clipă oceanul de umilinţe, mizerie, urâciune, sleire fizică, deprimare şi uscăciune morală în care ni s-au înecat anii 70-80 ai veacului trecut, când ceauşismul condamnase parcă pe veci frumuseţea, confortul, liniştea, rafinamentul, armonia, ghiduşia, delicateţea, pe scurt : plăcerea şi bucuria de-a fi. Totul, în numele unei grotesc-macabre supravieţuiri catacombare, pentru care urâtul utilitar, în rol de Caliban, era menit să ne transforme în umbre târâtoare, sau, mai degrabă, în convulsiile veninoase ale unei decerebrate neputinţe generalizate.
Când am mai aflat că Doina Botez a făcut scenografie inspirată din universul lui Bruegel cel Bătrân, că are nostalgia cernelurilor şi a hârtiei tipărite, că a copilărit cu basmele lui Andersen şi ale fraţilor lui Grimm povestite de bunica şi că a pictat hipnotic măşti hohotind pe podurile carnavalulului de la Veneţia, atunci empatia mi s-a dezlănţuit irepresibil.

Şi iată-mă captivul acestei senzualităţi debordante, temperament sangvin cu tuşe coleric-baroce şi apetit narcisiac, cu pânze flamboaiante, de-o carnalitate triumfător acaparantă, închipuind adeseori un soi de care alegorice ale sfintei nebunii ritualice din străvechile bachanalii. Pânze dionisiace, cu palpitaţii vulcanice, forfotind de patimi onctuos depliate, cu virilităţi dominatoare, metamorfoze aiuritoare, cruzimi halucinate şi gesturi abrupte, de un erotism nesăţios şi graţios în egală măsură, totul explodând un cromatism invaziv, verde, vineţiu şi roşu, deopotrivă teluric, acvatic şi ignic.
Fizionomii de zeităţi insaţiabile, vegetaţii luxuriante, gestualităţi abracadabrant convulsionate, nemărginite revărsări din cornul abundenţei, îngurgitări enorme, cu ludic pansexualism subtextual şi pentru care răpirea Europei, dezlănţuirea Menadelor, sau zeiasca posedare a Ledei devin embleme totalitare. Faţă de ele, detectarea unor cadre şi volute Jugendstill, anume reliefuri îmbârligate arcimboldeşte, câte o reminiscenţă din Tizian, sau Picasso, ori din mai vechea frecventare a lui Munch, dar chiar şi desele trimiteri la excesele umorale din panoplia expresionismului – adaugă magnetizant câţiva pigmenţi suprinzători acestui vulcanism interior livrat cu exacerbare imaginarului metamorfotic.
O pictură care „urmăreşte forma înlăuntrul magmei”, cum perfect, cred, o defineşte Mario Lunetto. O pictură, continuă el, care alarmează şi inflamează, nu generează nicidecum linişte, împăcare, contemplaţie. Vizionarism chimeric pe fondul unei senzualităţi luxuriante. Proiecţiile hiperbolizante ale unei energii în fabuloasă desfăşurare. Era aproape fatal, aş zice, ca Metamorfozele lui Ovidiu să se ciocnească de „Gnothi se avton” (Nosce te ipsum), sublimul îndemn de pe frontonul de la Delfi, pânzele Doinei Botez fiind tot atâtea alchimii lăuntrice, într-un Athanor pentru care patima înfiorată, extazul sorbitor şi explozia cromatică oferă combustia ideală.

Revenind în România după un sfert de veac, cu o suită picturală copleşitoare prin jubilaţie, exuberanţă, nesaţiu proteiform – Doina Botez ne va găsi, probabil, agasant de moi, pehlivani dezorientaţi şi dezarticulaţi, suspendaţi într-o levitaţie pe cât de inocentă, pe atât de condamnabilă. Fie ca energetismul său (împreună cu cât mai multe altele) nu doar să ne încânte vizual, ci să ne stârnească benefic latenţele interioare.

Testo critico in catalogo per la presentazione della mostra personale „Alchimii Afective” alla Galleria Romana, Bucarest, novembre 2014